Scurta calatorie in lumea cartilor

Ma gandesc sa continui cu cartile. Probabil prima mea mare dragoste... Cartile - nebanuite cadouri ferecate in magice scoarte, picaturi de magie pentru noptile lungi, leac si leagan, oglinda si oblon al uitatei feerii a aventurilor cu suflet tineresc de Ciresari... (I am quite a dreamer, am I not?). Astazi carti si scriitori romani. Nu am pretentia de a epuiza tot ceea ce se poate spune despre lista de mai jos. E lista mea, atat.

Amintiri din copilarie. Desi nu impartasesc ideea lui Calinescu despre copilul universal prezentat de Creanga, Amintirile vor ramane una din cartile clasice nu doar pentru faptul ca se preda in scoala, ci pentru ca e o opera extraordinar de frumoasa. Inca nu stiu de ce nu s-a creat o aplicatie pentru ea (imi imaginez o potentiala varianta What do you want to do next? Go to la scaldat, steal cucul armenesc or play with Irinuca's goats?) - atlfel nu prea e relevanta in contextul copiilor de astazi, dar asta nu ii va rapi niciodata farmecul. Scrisa cu un umor debordant, intr-o maniera simpla si directa, un limbaj simplu, rural, apropiat, real as indrazni sa spun, Amintirile sunt un tur de forta incredibil de apropiat de natura oricarui cititor; o ora agreabila petrecuta in compania unor personaje amuzante, agere si pline de voie-buna. Stilul unic de a impleti proverbe, cantece si expresii in cadrul firesc al frazei, face din parintele Creanga un explorator al limbajului, iar comparatiile sale inedite sunt atat de puternic vizuale incat dupa ce vad o gloaba de cal ca un zmeu - instantaneu ma duc cu gandul la caii cei slabi si ogarjiti ca niste mati de cei lesinati.

Ciresarii. Nu am citit in viata mea o alta carte a lui Chirita (am fost chiar uimit sa aflu ca a scris o sumedenie!) dar seria Ciresarii e cu siguranta cea mai rascitita carte a copilariei mele. Cu o predilectie pentru Castelul fetei in alb si o slabiciune pentru Tic, o buna perioada din clasele IV-VII mi-am petrecut-o visand sa reiterez aventurile Ciresarilor. Aventuri pe creste de munte si in pesteri intunecate urmariti de un spion imperialist, descoperirea unor castele misterioase din Mediul Ev Romanesc, un misterios furt petrecut in lumea fascinanta a balciului, viraje vertiginoase purtate pe aripi de zapada si o calatorie in mijlocul Deltei pentru a gasi mormanul lui Ovidius... de la un capat la celalat al seriei totul e o calatorie ametitoare, vrajita, in compania a 7 tineri cu temperamente atat de aromnios diferite incat in nicio peripetie fada a vreunui Heripotar nu se apropie de varful gherutelor lui Tombi!

Morometii I. Marin Preda e un scriitor fascinant atat timp cat ramane aproape de temele ce izvorasc natural din prea-plinul sufletului sau. Desi Cel mai iubit dintre pamanteni e un roman captivant, fara indoiala ca satul romanesc este cel mai bine reflectat prin ochii lui in incredibila fresca Morometii. Subiectul e foarte simplu - viata unei familii de tarani improprietariti, intr-un sat ce rivalizaeza cu Macondo, undeva in preajma izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial. O poveste incarcata de vraja, asezata sub semnul unui timp incarcat cu nesfarsita rabdare. (Ma intreb ce zana, sub ce clar luna, in ce car inaripat i-a facut parte de aceasta fraza... nesfarsita rabdare a timpului... ) Desigur, intreaga carte se straduieste sa dovedesca tocmai contrariul, zgaltaind amarnic timpul din temeliile-i de granit - si fiece nemasurata clipa e un grabit si neiertator urias ce se repede asupra istoriei si traditiei satului Silistea Gumesti, imprastiind totul in calea lui, distrugand, invrajbind si sfaramand. Iar Preda sta pe magine, in poiana lui Iocan, fumeaza o tigara, si noteaza fiece crampei de nemarginire.

Rusoaica. Nimic nu e obisnuit in acest roman de dragoste. Situat intr-o locatie exotica pentru mintea multor romani (granita Romaniei cu URSS din anii 30 - pe malul Nistrului), intr-o perioada a anului in care nu i-ar fi stat nimanui mintea la povesti romantice (o iarna napraznica) - povestea ciuntita a locotenentului Ragaiac e prezentata pe larg, lasand cititorul sa viseze patimas la o dragoste ideatica, pura, nobila, vibranta - pana cand brusc, tonul se schimba, suntem adusi cu picioarele pe pamantul bocna in care dragostea e de fapt carnala, frusta, neprelucrata, interesata si meschina. Naratiunea alterneaza delirant intre aceste doua planuri: o sectiune dura a traficantilor de oameni si a vanzatorilor de libertate - totul dublat de compozitii aureolate in care isi face loc imaginatia bogata a lui Gib Mihaiescu, puternica lui convingere in iubirea pura, perfecta; iar simbolul mult visatei rusoaice intarzie lin de-a lungul intregii povesti - lasand in final un gust dulce-amar de contemplatie.

Bietul Ioanide. Marturisesc: Enigma Otiliei e una din putinele carti cu care am dat de pamant, fara a o mai relua vreodata. Citisem vreo 70 de pagini de descrieri intense ale cuierului - si abia trecusem de pragul bosorogului Giurgiuveanu; mai aveam de descoperit senzationala sufragerie, opulenta buda, neobisnuita bucatarie si formidabilul hol - cand am zis gata! Nu e de mirare asadar ca Bietul Ioaide mi-a trecut prin mana relativ tarziu, cand nu credeam ca mai puteam descoperi in Calinescu nimic altceva decat un teoretician valoros. Dar m-am inselat amarnic! Pe parcursul a peste 500 de pagini, arhitectul Ioanide ne face sa radem, sa plangem, sa meditam asupra miscarii Legionare, sa  resimtim prezenta comunismului, sa admiram arta si frumosul, sa avem incredere in viitorul Romaniei, sa ne jucam si sa descoperim, sa intelegem impactul istoriei asupra cursului vietii si sa ne bucuram de umorul fin, intelectual al unui autor incredibil de contemporan si de profund in demersul sau. Bietul Ioanide e o carte ce te cuprinde pe nevazute, incet dar sigur, te duce intr-o alta epoca si intr-un alt timp, in vremea cu iz de schimbare si incertitudine din zorii celui de-al doilea razboi mondial, intr-o incercare de a restaura provocarile gandirii autentice inconjurat de nulitatile comuniste.

Zahei Orbul. Romanul lui Voiculescu e unic in felul sau, si nu se incadreaza in niciunul din curentele mari ale literaturii romane; dar tocmai de aceea simplitatea measajului si frumusetea inconfundabila a stilului va fermeca multe generatii de acum inainte. Incandrat intr-un univers mistic, in care magia, credinta, spiritualitatea dar si josnicia, cruzimea si plaga se imbina intr-un dans firesc, atat de natural si de poetic incat fiecare pagina e o incantare, o visare si un cantec, Zahei Orbul prezinta cautarea luminii. Dincolo de orice alt simbol - Zahei e intr-o continua cautare, intai axat pe redobandirea vederii, pentru ca mai apoi sa caute impacarea spirituala si asistam incantati la calatoria initiatica a uriasului nevazator, pornit sa sa-si stampere foamea de lumina. Calatoria lui nu e una fantastica - el se misca printr-o lume vie, palpabila, colorata si intensa, din spitale in mahalalele Bucurestilor, prin ocna si prin balciuri, pe malul Dunarii si prin biserici - peste tot pe unde ajunge Zahei vedem lumea parca reprezentata prin mainile lui, pipaim o data cu el, ne impiedecam, cadem, ne lovim, ne ridicam si o luam de la capat intr-o colosala stradanie de a ne adapta vietii fara a vedea ceea ce ne e la indemana - si incarcand sa patrundem dincolo de imagine, sa auzim si sa simtim miezul tainic al lucrurilor, fiintelor si al naturii.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi. M-am indragostit pana peste cap, de la primele pagini, de Ultima noapte... Fiorul dragostei ce l-a cutremurat pe Stefan Gheroghidiu, setea lui de cunoastere, superioritatea lui, stilul sau inedit de a-si purta cu orgoliu intelectualitatea, cautarea lui neobosita, durerea lui, gelozia lui fara limite, increderea oarba intr-o dragoste absoluta, sentimentele acut rasfirate prin fiece fibra, expresivitatea lui, dedublarea lui in fata izbiturilor emotionale - tot, orice secventa, orice imagine, simteam ca o traisem la un moment dat - si imi venea sa urlu dar tu de unde stii? Frate Camile, de unde ma cunosti? Cum ai sondat in viata mea? Identificarea nu s-a sfarsit in cadrul razboiului - dimpotriva, in lupta pentru eliberarea Transilvaniei am vazut propria lupta (ma rog - eram in liceu) de eliberare de sub prejudecati si conservatorism, stradania neincetata de a demonstra ca adversitatile pot fi depasite, destinul poate fi invins si calea cea mai buna e intotdeauna aleasa de o inima inflacarata! (Cum ziceam - eram in liceu, deci putin cam prost). Lasand la o parte aceste efuziuni de copil, Ultima noapte... e o carte impresionanta, un edificiu bine inchegat, de un stil cu totul aparte, o carte extraordinar de frumoasa - pasionanta si actuala, o explorare a eternelor teme dragoste si a moarte - totul privit printr-o valvataie de imagini infiorate ce patrund, se infiripa si raman imprimate pentru totdeauna in memorie.

Si ar mai fi Nostalgie, Jurnalul fericirii, Vocile noptii, Femeie iata fiul tau, Groapa, Craii de Curtea Veche... si cate altele. Ma opresc, deocamdata. Probabil va urma!

Nostalgia Hollywood-ului

Va mai amintiti filmele care v-au schimbat perceptia despre viata? Acele filme ce nu au nicio legatura cu Oscarurile de astazi - dar sunt pur si simplu de neuitat? Va mai amintiti acele filme pe care le anticipati cu zilele inainte sa le vizionati - si apoi povesteati cu prietenii si colegii multe zile dupa? Filmele cu expresii celebre - filmele amunzante si amenintatoare - filmele cu un scenariu bine scris - filmele cu un mesaj emotionant - filmele cu actiunea bine dozata - filmele ce te puneau pe ganduri - filmele suprinzatoare si senzationale - filmele spumoase ca o sarbatoare - filmele infricosatoare si parodic-grotesti - filmele inegalabil de inteligente - filmele obsedant de misterioase... Oh, the movies... (Or is it just me?).
Well - anyways - here's my list (fara o ordine anume) - pur si simplu o lista cu filmele mele preferate from the magical 80-90ties.

A few good men. E filmul care mi-a schimbat parerea despre Tom Cruise. (Nu neaparat in bine). Un film vazut prima data la varsta de 13(?) ani - din care am ramas cu expresia iconica "You can't handle the truth" si cu un Jack Nicholson ce il eclipseaza lejer pe Mr Top Gun. Mi-a placut enorma forta ce emana din jocul lui Nicholson - si sigurata de sine cu care izbea talazuri arogante de cuvinte; senzualitatea brutala a privirii lui magice m-a urmarit o buna bucata de timp - si nu voi uita niciodata cuvintele You want me on that wall! si Either way - I don't give a dam!

Scent of a woman. Nu e neaparat cel mai bun film a lui Al (si pana la moarte voi blestema decizia regizorului de a-l distribui pe Chris O'Donnell) - dar e cu siguranta preferatul meu. Un colonel orb - satul de viata in bezna, se hotaraste sa petreaca un week-end destrabalat in New-York (conducand masini de curse, vizitand femei de moravuri usoare si petrecand la un restaurant de lux) - totul culminand cu o planuita sinucidere. Al Pacino il infrunta pe O'Donnell intr-o secventa memorabila - si de fiecare data cand revad imaginea aceea cu privirea golita de continut, dar toata figura lui Al contorsionata intr-un urlet What life? I have no life! I'm in the dark here! imi vine sa plang de ciuda ca nu eu am fost scenaristul ce a pus pe hartie acea replica. Nu pot sa nu amintesc de interjectia
PHOO-AAAHH - exclamatie ce a ramas apogeul multumirii ever since - si desigur the court scene in care Al se lanseaza intr-o tirada/cantec de lebada - moment in care nu uita sa declare I've been around you know!

Forrest Gump. Dupa filme de genul Big si The man with one red shoe - era greu sa ti-l imaginezi pe Tom Hanks intr-o drama. Si mai greu e sa ti-l imaginezi jucand diavolesc de firesc, nonsalant, imbratisand personajul si (la ora cand orice alt film al sau e uitat - unele pe buna dreptate - si da, ma refer la The da Vinci Code) rostind candid My mama always use to say, life is like a box o'chocolate. Intregul film e punctat de imagini sfasietoare (scena in care Jenny e pe punctul de a se sinucide e extrem de bine filmata, fara nicio replica, din unghiuri diferite - totul concentrandu-se asupra durerii si sentimentului de gol emotional - o vie imagine a golului in care vrea sa se arunce) - imagini zic ce oglindesc impasul afectiv si josnica sleire provocata de o secatuita imagine de sine - totul asezat in contrast cu sinceritatea si buna-credinta a lui Forrest, buna lui dispozitie si incredibila pofta de viata. Povestea de dragoste trunchiata a lui Forrest, relatia cu mama lui, razboiul din Vietnam, fotbal american si ping-pong, povesti pescaresti si hipioti, decoratii si droguri, alergari si alergatura - un fragment dupa altul se succede de-a lungul a mai bine de doua ore inimaginabile. Concluzia? Stupid is who stupid does!

Star Wars (trilogia anilor 80). Desi catalogat ca tatic al telenovelelor de pretutindeni (vezi celebra expresia - Luke yo estoy tu padre!) Geroge Lucas a reusit sa creeze cea mai puternica saga sci-fi din intreaga cinematografie. Filmat cu un buget ridicol de mic raportat la minunatiile tehnice infatisate - aceasta poveste impresionanta are tot ceea ce-i trebuie unui film clasic de actiune: gangsteri intergalactici, un villain absolut, a good guy, o printesa, un aventurier, impuscaturi, cavaleri, nave spatiale, explozii, fiinte ciudate, raze laser si sabii laser, o planeta inghetata, o super-mega-ultra-distrugatoare arma, un imparat rau - si bine-nteles The Force! Imaginea cu Han Solo in timp ce e incarcerat in carbonite e absolut inedita, iar replica lui la declaratia printesei Leya I Love You! nu e deloc mai prejos. Harrison Ford ii arunca o privire ferma si ii spune duios I know! If that ain't poetry, i don't know what is...

Die Hard 2. Da - imi place. Nu va fi niciodata my number one - dar moaca amuzanta a locotentului McLane in timp ce emite celebra Yippee-ka-yey - inconjurat de sange, zapada si foc nu e singurul lucru ce ma face sa includ acest film in lista. Mai e si scurta poveste cu care ma identific de fiecare data cand ma regasesc in situatii ciudate: You're the wrong guy in the wrong place at the wrong time - ii spune maiorul Grant. Iar Willis, ranjind, raspunde - The story of my life!

Edward Scissor Hands.  De departe cel mai amuzant si bine scris film al lui Johnny Depp - este o comedie bizara semnata Tim Burton despre un om cu... maini de foarfece! Edward, probabil cel mai complex personaj jucat de JD, spune povestea neverosimila a unui om creat de un inventator; un tanar ce nu face diferenta dintre bine si rau - dotat cu o extraordinara inteligenta si un formidabil simt estetic, aruncat intr-un orasel de provincie unde trebuie sa infrunte vartejurile de vecini curiosi, variante veninoase de vampe, visuri vagi de autoproclamate dive si vijeliile vietii de ciudatenie. Dupa ce face cu brio fata tuturor incercarilor, se trezeste amorezat pana peste cap de fiica familei lui adoptive - care se foloseste de talentele sale; pentru a realiza in final ca intre ea si Edward s-a infiripat o iubire imposibila ce culmineaza cu provocarea unei ninsori prin sculpturi de gheata in acel orasel unde nu ninsese niciodata! Cum spuneam - un scenariu complet implauzibil, dar curtenitor si cu desavarsire bine scris - cu un JD iritant de convingator in rolul de adolescent ingenuu.

Ma opresc. Mai sunt si The Usual Suspect. Alien. The Shawshank Redemption.  Thelma and Luise. Reality Bites. The Pelican Brief. Seven. Thunderheart. White men can't jump. Si altele. Dar intr-o editie viitoare.

Aventurile Printului Şerşilaic in Tara lu` Cheiadegât

Aceasta istorisire este, din pacate, una adevarata - desi mi-as fi dorit foarte mult sa nu fie. O vor intelege cei nascuti in anii '80, '90, '91, '92...

Trebuie spus din capul locului ca Printul Şerşilaic este de moda veche. El se trezeste dimineata si imparte bucurii tuturor prietenilor sai - un buchet de trandafiri, o ceasca de cafea, o felie de paine prajita cu unt si miere sau un delicios mic-dejun traditional cu avocado si bacon. Totul garnisit cu o urare de pofta buna si o invitatie spumoasa.
 
Printul Şerşilaic crede in cauzele nobile - de aceea el sufere alaturi de copii si animale deopotriva atunci cand sesizeaza abuzuri. El nu se da in laturi de a infiera samavolniciile de orice speta, si nu ii sta in cale institutie sau persoana! Printul Şerşilaic are puteri magice si reuseste cu puterea gandului sa aduca binele in tara lui, fericindu-si supusii.
 
Cult pana la eruditie, Printul Şerşilaic foloseste in conversatii subtile vorbe de duh culese din momentele petrecute alaturi de Octavian Paler, Mihai Eminescu (Mihaita cum ii spunea el) sau Antonpop Tamas (Tony pentru prieteni). Totusi Printul Şerşilaic este un print democratic. El ii are in vedere si pe acei dintre concetatenii sai care nu au facut noua facultati; astfel el isi impanzeste natural alocutiunile cu proverbe culese din folclorul populat de Vijelie si Teo Trandafir.
 
Printului Şerşilaic ii plac polemicile si e cu totul pregatit pentru orice tip de argumentatie - el cunoaste istorie locala si universala, chimie, fizica si matematica, politica (regionala si geostrategica); diverse limbi straine cat si prescurtarile din fiece limba (vezi LOL - care insemneaza League of Legends, dar si multe altele) - cu toate acestea el cu precadere venereaza Gramatica si vai de cel ce cuteaza a nu se prosterne in fata acestei Zeite a tuturor stiintelor! Indata Printul incaleca pe tastatura sa fermecata si izbeste cu palosul doct al justului accent circumflex!
 
Printul Şerşilaic are o maicuta cu mar - al carui sacru tablou il pastreaza alaturi de iconite cu sfinti si peisaje. Asta pentru ca printul e foarte religios asadar el gaseste nimerit sa asocieze o vale inflorita cu o aureola precum si o grota mistica in viu contrast cu o pisicuta pufoasa. Are de altfel momente de intense trairi artistice cand ganduri tainice sunt cumpatat asternute spre eterna rememorare si dulce pretuire M-am saturat de toti prostii din lumea asta fiind doar un elocvent exemplu.
 
Printul Şerşilaic e foarte priceput in ale bucatariei si el pricepe si incantarea cu care felurite bucate sunt insiruite maiastru spre delectarea privirilor si extazul simturilor. Fripturi si garnituri, salaturi si ceaune, sarmalute si mamaligute, prajiturele si torturi, carnati, tobe, sorici si caltabosi, fructe de tot soiu, sucuri natural-vegane si splendide platouri cu midii si caracatite - tot ceea ce lumea asta a gandit in materie de meniu a trecut mai devreme sau mai tarziu prin bucataria printului.

Nici explorarea nu ii este straina - printul stiind a rememora fiece pas strabatut de-a lungul unui vremelnic minut - el poseda disciplina nazdravana a mintii numita ubicuitate - adica acea minutiozitate in a contura trecerea din fata oglinzii de la baie pana la fototapetul din bucatarie.

Povestea chipesului Print Şerşilaic nu putea sa nu contina si dragoste. Printul e un sensibil - el crede in afisarea tandretii in cele mai desavarsite forme - de la marturisiri subtile la declaratii sublime - si ah! doar focul crud al amorului neimpartasit i-ar putea stinge lacrimile! Blestemat fii status It's complicated!

Ei, dar nu pot incheia decat cu gandul acesta - daca v-a placut articolul share si...

Noi dovezi despre originea geto-dacica a românilor

Whilst casually zapping through the Internet* (asta ca sa ascund frecventa cu care intru pe Facebook de la lucru) citesc o suma de titluri care de care mai docte si inteligente, semnate de nume consacrate intru etern nepatrunse stiinte (reputati getodacologi de renume interplanetara) - titluri ce dovedesc influenta decisiva a limbii dacice asupra limbii române; cat si extraordinara evolutie a poporului român direct din Zamolxis. (Via Decebalus si Scorylo. Si Burebista. Si Deceneu. Si inca 2 tarabostes pe care nu-i cunoasteti).
Dupa o serioasa documentare - am descoperit si eu un sir de atestari si documente secrete - pe care le voi dezvalui in cele ce urmeaza, demonstrand astfel, o data pentru totdeauna, ca suntem scoboratori nu din josnice lepadaturi ale Romei ci din falnicii si impunatorii Daci!

• Ca limba română e descendenta a limbii dacice o dovedesc numeroasele expresii pur dacice, cu totul nemaintalnite in alta limba: a o da dacului; dacu stie! (Vezi expresia binecunoscuta - "Sefu, dacu stie ce s-a intamplat, o fi fost altii, de pe alt schimb..."); are dac!; a lua mama dacului (referire clara si nemijolcita la etnogeneza poporului român)
• De asemena - numeroase proverbe si zicatori ramase mostenire: "Banul e ochiul dacului"; "Daca n-ai dac, vai de picioare"; "Fuge ca dacul de tamaie"; "Sa te faci frate cu dacul pana treci bacul"
• Numeroasele toponime ce atesta continuitatea nemijlocita a dacilor inainte de venirea hoardelor romano-ungrice: Dacia Pitesti, Dacia Mioveni, Cinematograful Dacia** si faimoasa comuna cu acelasi nume https://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia,_Bra%C8%99ov
• Prenumele personale cu influente dacice: Mario Astaniloaiei, Lucas Patrascu, Giulio Caldare, Thomas Cataratu, Ion Istvan Stefanescu si Gustavo Patrafiroiu
• Un document abia lizibil de pe la 372 AD in care se specifica netagaduit (si putin analfabet -  dar e normal tinand cont de asprele conditii nefavorabile) pre-existenta milenara dacilor si continuitatea lor in spatiul carpato-danubiano-cosmic

 

•  Ca un popor nou cu o limba noua (cica romanicizata!) nu se poate naste intr-o scarba de minuta astrala cum e acel interval de nici 170 de ani de stapanire romana sta marturie si limba română perfecta vorbita de a doua generatie de români emigrati in Statele Unite sau Canada sau Italia sau Spania sau Australia sau Germania sau Insulele Solomon sau Portugalia sau Norvegia. Ungaria nu!
• Numeroase atestari documentare releva deslusit faptul ca actuala grafie româneasca (grafie imitata de altfel de intreaga lume de pe mapamond - si certificata ca fiind greceasca; intr-un urias complot menit a ascunde adevaratul geniu) e in fapt scrierea veche daco-geta. Unde altundeva in lume se scrie cuvantul tigan cu doi rr?!?! Ce alte dovezi mai vreti!?
• Marele Herodot - "parintele dacologiei" (cine citeste sa inteleaga!) - ne-a lasat scris ca "dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci". Atentie - acesta e doar jumatate de citat - si ceea ce agenturile straine, Illuminati si Piretaria Somaleza nu ne lasa sa stim e ca Herodot continua spunand "si de n-ar fi ei, intreaga siguranta nord-atlantica ar fi amenintata". Iata ceea ce nu vor ei sa stim! (Din pacate nu pot dezvalui sursa acestui document ascuns in tainitele secrete ale Vaticanului)
• In fine, ultima dovada prezentata aici (dar cu siguranta nu cea din urma) ca poporul român nu e altceva decat victima inocenta a unei gigantice mistificari istorice e insusi faptul ca in Roma nu se vorbeste latina ci daco-geta cea mai pura (cu un usor accent moldovenesc)! Mergeti in orice restaurant - intrati in orice magazin - patrundeti in orice cladire darapanata - si de vi se va raspunde in alta limba decat limba stramoseasca - sa-mi fie dovezile date de rusine!

*Precizez si ca aceste randuri sunt un pamflet - si orice daco-get ce ajunge sa citeasca trebuie sa priceapa ca nu vreau sa il insult. Pentru siguranta - traduc si in daco-geta: barza, manz, viezure, mazare, barza.
**Ma refer desigur la fostul cinematograf din centrul Aradului.

Cultura si civilizatia dacilor in perioada interbelica (I)

Decebal - jucat de Amza Pellea

De-a lungul istoriei scrise, au fost numeroase popoare ce s-au ridicat, au avut momente de glorie, au decazut - si apoi au disparut. Un exemplu celebru ar fi egiptenii, a caror actuala natiune are foarte putin (sau deloc) a face cu egiptenii din perioada faraonica - ei fiind in fapt arabi*.  Dar nu despre egipteni vreau eu sa pomenesc aici, ci despre cei mai viteji si mai drepti dintre traci.

Putina lingvistica

In vremea in care grecii, indienii si sumerienii ramasesera in cursa pentru obtinerea premiului Cine va lasa posterioritatii cea mai epopee desteapta, geto-dacii se straduiau sa-si predea reteta de bere, prin viu grai, din tata-n fiica. Mari mesteri in a intinde curse, dacii nu se prea pricepeau la scris, si de altfel la ce le-ar fi folosit - toate filmele lor erau dublate! Drept pentru care, desi e lesne de argumentat existenta unei limbi a geto-dacilor (cum altfel ar fi putut sa se descurce atunci cand plateau rata la banca?) se pare ca stramosii nostri nu au stiut a buchisi, nici nu au avut un sistem alfabetic propriu.

Astfel, pe cand Guttenberg isi lauda degeaba marfa pe ulitele Sarmizegetusei, dacii isi tineau documentele in fiseturi formate din picturi murale, vaze/vase/scrumiere, monumente funerare si bijuterii. Acesta e de fapt motivul numarul unu pentru care nu avem o cronica propriu-zisa a populatiilor de origina tracica: nu e la mijloc mana niciunui grup de interese si nici a vreunui mistificator - pur si simplu varianta geto-daca a lui Grigore nu putea adnota istoria decat dupa Ureche.

Se pune intrebarea asadar: a existat sau nu o limba scrisa a stramosilor nostri? Exista suficienta lipsa de dovezi scrise, incat sa putem afirma linistiti: dacii nu au lasat nici macar un o farama de document fosilizat care sa certifice vreun grad de alfabetizare. Fara a concluziona din aceasta ca dacii erau o mana de grei de cap, nici la prea multe inclinatii spre fertila meditatie filosofica nu te puteai astepta de la niciun tarabostes.

Inelul de la Ezrovo

Abia cu vreun secol inainte de nasterea Mantuitorului au inceput si dacii sa noteze cate ceva in graba pe servetele ramase de la o cina greceasca. E ceva ciudat in legatura cu grecii astia: aveau o inclinatie bolnava spre civilizatie, frumos, arta, filsofie si teatru (care mergeau mana-n mana cu un extraordinar nas pentru afaceri) - oriincotro ajungeau isi raspandeau pardalnicul de alfabet printre barbari, iar de la asta pana la cucerirea lumii mai era un pas! Incet-incet, alfabetul grecesc a inceput asadar sa fie invatat si de functionarii geto-daci.

Dupa intense scotociri arheologice, au iesit la iveala o serie de dovezi despre faptul ca de-a lungul intinsului regat a lui Burebista se cunostea alfabetul grecesc, ba chiar era utilizat in treburi adiministrative. Una dintre cele mai cunoscute inscriptii in limba tracilor este inelul de la Ezrovo (text ramas nedescifrat pana astazi), scris cu ajutorul alfabetului grecesc. Mai greu de deprins decat mestesugul razboiului si cu mult mai dureros decat o sageata romana - scrisul incepea sa se infiripe printre barbarii nosti stramosi - si iata zorii istoriei pentru fii Dochiei!

In incheiere se merita sa pomenesc o serie de cuvinte memorabile: panza, mazare, branza, ranza...

*Sunt, desigur, mai multe de spus, dar in fondul genetic al egiptenilor actuali, cam bate o inima de arab.

Unde se duc romanii cand se duc?

Am avut concediu! Si normal, pentru ca nu era sa nu nu am concediu, ceea ce ar fi fost impotriva firii si a ratiunii! Deci m-am dus la mare! Si pentru ca istoria se repeta cam la 20 de ani - exact aceeasi muzica se auzea in Eforie ca in 1991 (sau o fi fost '92 ?!?) - Braziliero! Atat doar ca acum nu se mai numea Lambada, ci ii spunea Au sei ti che ce re che ce re ce!

O spun cu mandrie: litoralul nostru e fara pereche! (Afara doar de cel bulgaresc. Sau grecesc. Sau spaniolesc. Sau croat...). E frumos din cale-afara, si nu inteleg exact unde e acel farmec aparte ce il da combinatia aceasta spectaculoasa de nisip, briza, valuri, imaginatie exaltata si spirit de aventura... Dar chiar daca nu inteleg, dupa aproape o luna de la revenire simt un fior nostalgic, si e aproape suficient sa inchid ochii si gata! inspir aerul taios, incarcat de arome sarate si imi pare ca trebuie sa ma feresc din calea unui talaz indraznet.

E fara pereche cu-adevarat litoralul nostru! Acea linie calma de nisip si stanci, acel freamat al valurilor (uneori asurzitor, alteori in surdina - dar de fiecare data navalnic), acel soare ce domneste pasiv si neindurator, acei pescarusi ce isi striga veselia unul altuia, scoicile ce te intampina cu secretele lor (dar barfitoare nevoie mare - abia asteapta sa susoteasca!), marile ambarcatiuni din zare, cerul ce se inneaca in departare... Oh! ce mare de cuvinte si tot nu ajung sa descriu cum se cuvine tot ce ar fi de spus despre (sic!) mare!

Desi nu tocmai ingrijit cum merita, se incapatineaza litoralul nostru sa fie nespus de frumos, incantor chiar! Putintel clasic, pe alocuri cochet - e extraordinar de primitor. Aveam impresia ca marea isi deschide cumva bratele vechi prieten! si in timp ce gustam din plin sensatiile de calm salbatec, ma cuprindea si o neliniste, un soi de dor de duca, un nedefinit (dar pregnant) gust aventuros, cu vagi arome de Toate panzele sus!

Daca e sa fiu complet sincer - e destul de amuzanta si expresia litoralul nostru. (Ca sa nu mai spun ca e definit mai degraba de stereotipii de genul alge, mizerie, scump si aaa, acolo unde nu exista olinclusiv?). Litoralul nostru - adica acel strop de mare latina intr-un desert slav (balcanic?) de statiuni cu aroma de crastaveti si cheap perfume of igonrant people. Pentru mine - litoralul nostru e ce ramane dupa ce periezi snobismul, porubmul fiert si balariile insistente.

Mi-amintesc intrebarile cunoscutilor Si cum a fost? Ati prins vreme buna?Cazarea? Ati stat la plaja? Ati facut baie in mare? Care e de fapt scopul drumului (luuung pentru noi ce din vest) pana la malul marii?
Pentru unii e mai mult decat evident: DIXTRACTIA!!! Pai cum, paranghelie ca la mare, nu e nici la... munte? Mic, bere, Nicolae Guetta ala sau cum il cheama pe manelistu ala frantzuz da la platane - noa, vezi, acolo show, la mare!

Pot spune ca aproape nimeni nu stie sa se bucure de marea noastra - exceptand copii, bine-nteles!

Galant cum sunt, imi conced (cu mandrie!) calitatea de a fi unul din specimenele rare ce stie sa se bucure de intelepciunea litoralului fara a se contamina de pacatul consumerismului&entertainingului eftin!

O concluzie? Ma-ntreb doar unde, in ce galaxie, pe ce nestiute tarmuri se mai gaseste un litoral ca malul romanesc al Marii Negre?  Cred ca niciunde... Si e clar - e fara pereche litoralul nostru