Ernest Hemingway
In 1952, la 53 de ani, Hemnigway scrie cea mai cunoscuta carte a sa: microromanul Batranul si marea... Este o carte scrisa la maturiate, o carte a unui om care s-a luptat toata viata cu sentimentul apasator al mediocritatii; cartea unui om care si-a dus razboaiele in linia intai - razboaie dure, sangeroase, razboaie devastatoare pentru a-si infrange frica, timiditatea, pentru a-si injuga semntimentele sub vointa...
Nu voi scrie o istorie a lui Hemingway, sunt cercetatori si critici care au facut asta mult mai bine si mai doct - voi vorbi despre carte.
Pescar si om
Povestea lui Santiago, batranul pescar care nu a mai prins nici macar un tantar de 84 de zile, dupa care a prins un marlin (peste-spada) demn de masa lui Berbecali, a facut rapid inconjurul lumii. Istorioara e destul de scurta: batranul se suie in barca, increzator in sansa lui in ciuda parerii umanime a satului de pescari ca e urmarit de ghinion si vasleste spre Golf (actiunea, desi nelocalizata exact, se petrece undeva in apropierea Golful Mexic). Pe la amiaza ceva trage. Minune! e un marlin gigantinc, un exmplar superb. Superb si plin de viata, pentru ca il trage in larg, cu tot cu barca, timp de doua zile. Dupa doua zile batranul ii vine de hac cu harponul - si se intoarce acasa. Drumul spre casa nu e tocmai usor, pentru ca un stol de rechini se avanta din picaj asupra prazii si, dupa inca o zi si o noapte de truda batranul ajunge la tarm cu scheletul pestelui, avand doar coada si superba spada intacta.
Finalul ni-l prezinta pe Santiago pregatindu-se sa ridice din nou ancora a doua zi, alaturi de ucenicul sau Manolin. Vestea succesului sau fenomenal se raspandeste rapid in sat, da Santiago nu se mai preocupa acum de cele 3 zile si noti de chin, nu se mai gandeste la rechinii ucisi cu harponul improvizat, nu se mai gandeste la lupta sa cu pestele; Santiago a uitat zilele de arsita si noptile in deriva, a uitat nenorocul si sentimentul infrangerii, a uitat gustul victoriei si adrenalina cursei... Santiago doarme, si viseaza lei pe plajele africane...
Identitate si identificare
Nu cred ca exista baiat/barbat pe lumea asta care sa nu se fi identificat cu aceasta poveste. Hemingway are un simt al minutiozitatii si al detaliului aproape delirant - senzatii auditive, olfactive, vizuale si tactile te inunda din fiecare pagina; auzi zumzetul bland, calm, impasibil al marii in timp ce un mic punct miscator in imensitatea ei se zbate si agonizeaza, se lupta cu indarjire, urla, se chirceste, se opinteste, asuda si geme, incordat si epuizat - pentru a-i smulge, naivul, un strop de eternitate. E exact genul de confruntare cu viata la care visez: amandoi fata-n fata, cu manecile sufulcate, cu pumnii stransi, cu falcile inclestate, incinsi intr-o tranta dreapta in care cel mai buna sa castige - un vis impanat cu sentimente romantice, nobile,pure de ideal Renascentist si cavaleresc... Nu stiu cum e la altii dar la asta ma gandesc de fiecare data cand recitesc Batranul si marea...
As putea desigur sa comentez minunatele simboluri ale cartii, as putea sa croiesc fraze maiestre despre analogia mare/destin, rechini/adversitati ale vietii si alte chestii adanci - dar adevarul e ca in aceasta carte eu vad mai degraba o provocare, un indem, un strigat de victorie! Fiecare pagina imi spune speranta n-a murit, dragostea traieste si moralitatea nu e doar un cuvant!
Pe de alta parte sunt de felul meu umpic naiv si increzator. Nu ca ar fi neaparat un lucru rau, desigur.
Va las cu o scurta dar spectaculoasa imagine a Marii Cubei (courtesy of YouTube comunity).
