Amintiri din copilarie. Desi nu impartasesc ideea lui Calinescu despre copilul universal prezentat de Creanga, Amintirile vor ramane una din cartile clasice nu doar pentru faptul ca se preda in scoala, ci pentru ca e o opera extraordinar de frumoasa. Inca nu stiu de ce nu s-a creat o aplicatie pentru ea (imi imaginez o potentiala varianta What do you want to do next? Go to la scaldat, steal cucul armenesc or play with Irinuca's goats?) - atlfel nu prea e relevanta in contextul copiilor de astazi, dar asta nu ii va rapi niciodata farmecul. Scrisa cu un umor debordant, intr-o maniera simpla si directa, un limbaj simplu, rural, apropiat, real as indrazni sa spun, Amintirile sunt un tur de forta incredibil de apropiat de natura oricarui cititor; o ora agreabila petrecuta in compania unor personaje amuzante, agere si pline de voie-buna. Stilul unic de a impleti proverbe, cantece si expresii in cadrul firesc al frazei, face din parintele Creanga un explorator al limbajului, iar comparatiile sale inedite sunt atat de puternic vizuale incat dupa ce vad o gloaba de cal ca un zmeu - instantaneu ma duc cu gandul la caii cei slabi si ogarjiti ca niste mati de cei lesinati.
Ciresarii. Nu am citit in viata mea o alta carte a lui Chirita (am fost chiar uimit sa aflu ca a scris o sumedenie!) dar seria Ciresarii e cu siguranta cea mai rascitita carte a copilariei mele. Cu o predilectie pentru Castelul fetei in alb si o slabiciune pentru Tic, o buna perioada din clasele IV-VII mi-am petrecut-o visand sa reiterez aventurile Ciresarilor. Aventuri pe creste de munte si in pesteri intunecate urmariti de un spion imperialist, descoperirea unor castele misterioase din Mediul Ev Romanesc, un misterios furt petrecut in lumea fascinanta a balciului, viraje vertiginoase purtate pe aripi de zapada si o calatorie in mijlocul Deltei pentru a gasi mormanul lui Ovidius... de la un capat la celalat al seriei totul e o calatorie ametitoare, vrajita, in compania a 7 tineri cu temperamente atat de aromnios diferite incat in nicio peripetie fada a vreunui Heripotar nu se apropie de varful gherutelor lui Tombi!
Rusoaica. Nimic nu e obisnuit in acest roman de dragoste. Situat intr-o locatie exotica pentru mintea multor romani (granita Romaniei cu URSS din anii 30 - pe malul Nistrului), intr-o perioada a anului in care nu i-ar fi stat nimanui mintea la povesti romantice (o iarna napraznica) - povestea ciuntita a locotenentului Ragaiac e prezentata pe larg, lasand cititorul sa viseze patimas la o dragoste ideatica, pura, nobila, vibranta - pana cand brusc, tonul se schimba, suntem adusi cu picioarele pe pamantul bocna in care dragostea e de fapt carnala, frusta, neprelucrata, interesata si meschina. Naratiunea alterneaza delirant intre aceste doua planuri: o sectiune dura a traficantilor de oameni si a vanzatorilor de libertate - totul dublat de compozitii aureolate in care isi face loc imaginatia bogata a lui Gib Mihaiescu, puternica lui convingere in iubirea pura, perfecta; iar simbolul mult visatei rusoaice intarzie lin de-a lungul intregii povesti - lasand in final un gust dulce-amar de contemplatie.
Bietul Ioanide. Marturisesc: Enigma Otiliei e una din putinele carti cu care am dat de pamant, fara a o mai relua vreodata. Citisem vreo 70 de pagini de descrieri intense ale cuierului - si abia trecusem de pragul bosorogului Giurgiuveanu; mai aveam de descoperit senzationala sufragerie, opulenta buda, neobisnuita bucatarie si formidabilul hol - cand am zis gata! Nu e de mirare asadar ca Bietul Ioaide mi-a trecut prin mana relativ tarziu, cand nu credeam ca mai puteam descoperi in Calinescu nimic altceva decat un teoretician valoros. Dar m-am inselat amarnic! Pe parcursul a peste 500 de pagini, arhitectul Ioanide ne face sa radem, sa plangem, sa meditam asupra miscarii Legionare, sa resimtim prezenta comunismului, sa admiram arta si frumosul, sa avem incredere in viitorul Romaniei, sa ne jucam si sa descoperim, sa intelegem impactul istoriei asupra cursului vietii si sa ne bucuram de umorul fin, intelectual al unui autor incredibil de contemporan si de profund in demersul sau. Bietul Ioanide e o carte ce te cuprinde pe nevazute, incet dar sigur, te duce intr-o alta epoca si intr-un alt timp, in vremea cu iz de schimbare si incertitudine din zorii celui de-al doilea razboi mondial, intr-o incercare de a restaura provocarile gandirii autentice inconjurat de nulitatile comuniste.
Zahei Orbul. Romanul lui Voiculescu e unic in felul sau, si nu se incadreaza in niciunul din curentele mari ale literaturii romane; dar tocmai de aceea simplitatea measajului si frumusetea inconfundabila a stilului va fermeca multe generatii de acum inainte. Incandrat intr-un univers mistic, in care magia, credinta, spiritualitatea dar si josnicia, cruzimea si plaga se imbina intr-un dans firesc, atat de natural si de poetic incat fiecare pagina e o incantare, o visare si un cantec, Zahei Orbul prezinta cautarea luminii. Dincolo de orice alt simbol - Zahei e intr-o continua cautare, intai axat pe redobandirea vederii, pentru ca mai apoi sa caute impacarea spirituala si asistam incantati la calatoria initiatica a uriasului nevazator, pornit sa sa-si stampere foamea de lumina. Calatoria lui nu e una fantastica - el se misca printr-o lume vie, palpabila, colorata si intensa, din spitale in mahalalele Bucurestilor, prin ocna si prin balciuri, pe malul Dunarii si prin biserici - peste tot pe unde ajunge Zahei vedem lumea parca reprezentata prin mainile lui, pipaim o data cu el, ne impiedecam, cadem, ne lovim, ne ridicam si o luam de la capat intr-o colosala stradanie de a ne adapta vietii fara a vedea ceea ce ne e la indemana - si incarcand sa patrundem dincolo de imagine, sa auzim si sa simtim miezul tainic al lucrurilor, fiintelor si al naturii.Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi. M-am indragostit pana peste cap, de la primele pagini, de Ultima noapte... Fiorul dragostei ce l-a cutremurat pe Stefan Gheroghidiu, setea lui de cunoastere, superioritatea lui, stilul sau inedit de a-si purta cu orgoliu intelectualitatea, cautarea lui neobosita, durerea lui, gelozia lui fara limite, increderea oarba intr-o dragoste absoluta, sentimentele acut rasfirate prin fiece fibra, expresivitatea lui, dedublarea lui in fata izbiturilor emotionale - tot, orice secventa, orice imagine, simteam ca o traisem la un moment dat - si imi venea sa urlu dar tu de unde stii? Frate Camile, de unde ma cunosti? Cum ai sondat in viata mea? Identificarea nu s-a sfarsit in cadrul razboiului - dimpotriva, in lupta pentru eliberarea Transilvaniei am vazut propria lupta (ma rog - eram in liceu) de eliberare de sub prejudecati si conservatorism, stradania neincetata de a demonstra ca adversitatile pot fi depasite, destinul poate fi invins si calea cea mai buna e intotdeauna aleasa de o inima inflacarata! (Cum ziceam - eram in liceu, deci putin cam prost). Lasand la o parte aceste efuziuni de copil, Ultima noapte... e o carte impresionanta, un edificiu bine inchegat, de un stil cu totul aparte, o carte extraordinar de frumoasa - pasionanta si actuala, o explorare a eternelor teme dragoste si a moarte - totul privit printr-o valvataie de imagini infiorate ce patrund, se infiripa si raman imprimate pentru totdeauna in memorie.
Si ar mai fi Nostalgie, Jurnalul fericirii, Vocile noptii, Femeie iata fiul tau, Groapa, Craii de Curtea Veche... si cate altele. Ma opresc, deocamdata. Probabil va urma!
